Programul unui recital se face ca o masă bună. Începi cu ceva ușor, ca să se așeze toată lumea, apoi urci spre piesa grea, iar la sfârșit lași ceva care să se poată fredona pe drum spre casă.
Eu pornesc întotdeauna de la o piesă pe care o iubesc și în jurul ei așez celelalte. Dacă este Enescu, adaug ceva de Chopin, care îi este vecin prin tristețe, și ceva de Bach, ca să mai respirăm. Nu pun două piese în aceeași tonalitate una după alta și nu pun niciodată trei piese lente la rând.
Mai ascult și sala. Dacă este o seară rece, programez ceva cald. Dacă oamenii au venit direct de la serviciu, nu încep cu o sonată de patruzeci de minute.
Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost să cânt ce mă impresiona pe mine, nu ce îi putea emoționa pe ei. Acum încerc să mă întreb, înainte de fiecare program, ce vrea cineva care intră în sală obosit și iese luminat.



