Am optsprezece ani de scenă și tot am trac. Nu cred că dispare vreodată, și nici nu-mi doresc să dispară.
Tracul e energie care încă nu știe încotro să meargă. Înainte de concert, în culise, îmi tremură mâinile, îmi bate inima în gât și am senzația clară că am uitat tot. Știu din experiență că nu am uitat nimic.
Am câteva obiceiuri care mă ajută. Îmi țin mâinile sub apă caldă cu zece minute înainte. Nu vorbesc cu nimeni în ultimele cinci. Mă gândesc la primele trei note și doar la ele. Restul vine singur.
Cel mai mult m-a ajutat o frază a profesorului meu de la Cluj. Mi-a spus că publicul nu e un juriu, e un musafir. Oamenii aceia au plătit bilet, au ieșit din casă pe frig și au venit să audă muzică. Sunt de partea ta înainte să cânți prima notă.



