Acum trei ani, un contrabasist din Cluj m-a invitat să cânt cu trio-ul lui într-un club de la subsol. Am refuzat de două ori. A treia oară am zis da, de rușine.
Prima seară a fost un dezastru elegant. Eu, cu formația mea clasică, așteptam să știu ce urmează. Ei se uitau unul la altul și schimbau totul din priviri. Am greșit de zeci de ori și nimeni nu s-a supărat.
În jazz, o greșeală repetată devine o idee. Dacă ai cântat o notă care nu trebuia, o mai cânți o dată, cu intenție, și devine începutul unei fraze noi. M-a eliberat asta mai mult decât orice lecție de interpretare.
De atunci cânt cu ei de câteva ori pe an. Și am observat că, de când cânt jazz, Chopin al meu respiră mai liber. Am mai puțină frică de rubato și mai multă poftă de joacă.



