În august am cântat în curtea cetății de la Biertan, sub cerul liber, pentru vreo trei sute de oameni așezați pe pături și pe scaune pliante.
Un pian de concert afară e o mică nebunie. L-am adus cu o zi înainte, l-am acordat de două ori, iar seara, când s-a lăsat răcoarea, a coborât oricum cu un sfert de ton. Am cântat Chopin cu greierii în fundal și cu un câine care a lătrat la fiecare final de piesă, ca și cum ar fi aplaudat.
Am învățat că afară nu poți cânta pentru ultimul rând, cum faci într-o sală. Sunetul se pierde printre ziduri și copaci. Trebuie să cânți pentru omul din fața ta și să ai încredere că restul ascultă printr-însul.
Am mai învățat că oamenii vin la un concert în aer liber cu altă inimă. Vin cu copii, cu bunici, cu pături și cu sandvișuri. Nimeni nu tușește discret între părți. Toți sunt acolo pentru seară, nu pentru program.
Anul viitor vreau să repet concertul, poate și în alte cetăți. Dacă știți o curte frumoasă care ar putea primi un pian, scrieți-mi.



